Definirea acestui cuvânt misologic se raportează la următoarele trei elemente. Cuvântul lui Dumnezeu, tradiţia unui anumit grup de oameni şi cultura in care acest grup trăieşte. Având aceste trei elemente înainte putem formula o definiţie in ceea ce priveşte contextualizarea in misiune.

`Scriptura, prin principiile si atribuţiile sale si cu ajutorul Duhului Sfânt, are responsabilitatea de a penetra cultura si tradiţiile unui popor pentru a-i înfăţişa pe oameni înaintea lui Dumnezeu prin Isus Cristos`.

Rolul acestei contextualizări ocupă un loc central în evanghelizarea şi în ucenicizarea tuturor naţiunilor. Scopul contextualizării este dorinţa de a-i evangheliza şi zidi pe copiii lui Dumnezeu prin Cuvântul Lui, cu ajutorul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, care deţine autoritatea si puterea necesare de a schimba practicile unei culturi care sunt in contradicţie cu învăţăturile Scripturii. Dacă Scriptura este corect contextualizată, atât cultura cât şi tradiţia unui popor se pot bucura de o contextualizare biblică / teologică şi practică în lucrarea de misiune.

In cartea sa „Models of Contextual Theology”, [1] Beavans este conştient că contextualizarea nu este o opţiune, ci, dimpotrivă, este modelul lucrării în misiune – care trebuie să dezbată şi să clarifice atât obiceiurile trecute cât şi pe cele prezente, atât ideile modernismului cât şi pe cele ale postmodernismului. Pentru a avea un rezultat favorabil în această contextualizare trebuie să avem o teologie biblică prin care să avem capabilitatea de a preîntâmpina dificultăţile des întâlnite în misiune.

Contextualizarea biblică
Fundamentul acestei lucrări de contextualizare şi-a pierdut în mare parte rolul principal prin care Scriptura avea să ocupe un loc central în contextualizare. Această realitate a fost remarcată de autorii Jose de Mesa si Lode Wostyn , care afirmă că experienţa umană şi tradiţia creştină trebuiesc să fie citite împreună sub forma dialectelor proprii. Pentru a se ajunge la o formă agreabilă, aceştia afirmă că experimentele trecutului, la care teologia se adapta şi se raporta în mare parte, nu mai are un rol primar, ci dimpotrivă, teologia a devenit sursa anterpriză, iar cu aceasta şi intrarea scenică a poziţiei de egalitate între Scriptură şi tradiţie. Cu alte cuvinte, teologia, ca singura cale a contextualizării în misiune, şi-a pierdut acest rol principal, astfel că atât tradiţia cât şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt la acelaşi nivel (formaţie) în misiune.

Postmodernismul faţă de modernism, prin mişcările sale, a reuşit să schimbe formaţia de mai sus , afirmând că cultura trebuie să ocupe acelaşi podium , astfel încât cele trei sunt îmbinate în contextualizarea secolului 21. Pentru a corecta această eroare este necesar să ne întoarcem privirile spre Vechiul şi Noul Testament, iar prin prisma acestor două Testamente să încercăm să restabilim poziţia biblică a misiunii contextuale.

Contextualizarea in Vechiul Testament
Contextualizarea ca termen academic explicativ nu îşi găseşte rădăcina in Vechiul Testament. Fiind un termen modern şi care se atribuie în cele mai multe cazuri situaţiilor necontextualizate moderne, putem spune că acest termen apare sub o formă puţin diferită în Vechiul Testament. Datorita acestui fapt, este important sa intelege, că încă de la început putem observa (în Scriptură) cum Dumnezeu lucrează în viaţa aleşilor Săi.

Avraam este persoana cu care Dumnezeu începe această misiune de contextualizare, deoarece Dumnezeu este Cel care îi cere lui Avraam să-şi părăsească ţara natală pentru a se îndrepta spre un loc pregătit pentru el de Dumnezeu, însă cu condiţia ca Avraam şi urmaşii acestuia să se asigure că Dumnezeu este în centrul vieţii lor şi că aceştia nu Îl vor înlocui cu alţi dumnezei/idoli. Condiţia acestui legământ este următoarea: ,,Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umbla înaintea Mea, si fii fără prihana.” Geneza 17:1b

Deseori observam că scopul pentru care avem nevoie de această contextualizare este pentru a-i aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Oamenii s-au îndepărtat şi au fugit dinaintea acestui Dumnezeu Atotputernic, iar prin îndepărtarea lor de Dumnezeu, umblarea le-a devenit spurcată (Geneza 3). Cei care din generaţie în generaţie au ales un alt dumnezeu, pe care îl controlau şi manipulau, mai târziu au realizat că trăiesc o viaţă de idolatrie (mă refer la cei care s-au întors prin Cristos la Dumnezeu) şi de răzvrătire împotriva Dumnezeului adevărat.

În acest context, Cartea Geneza este plină de astfel de evenimente, din care putem învăţa importanţa păstrării unei relaţii adevărate cu Dumnezeul nostru adevărat. Acest lucru este posibil doar prin jertfa adusa de Cristos înaintea Tatălui la Golgota. Crucea este legământul făcut de Dumnezeu cu fiecare persoană care şi-a pus sau care îşi pune adevărata credinţă în Isus Cristos. Dacă îl scoatem pe Isus din acest legământ, el îşi pierde autenticitatea.

Cartea Geneza nu este singura carte în care observam aceste modificări şi cereri din partea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Exodul, Numeri, Levitic şi Deuteronomul sunt cărţile în care putem observa cu claritate condiţiile şi principiile stabilite de Dumnezeu prin Moise. O dată cu înfiinţarea poporului Israel putem remarca cum Dumnezeu Îşi trece copiii dintr-un context în altul pentru a-i învaţa importanţa unei relaţii sfinte. În această şcoală experienţele nu sunt doar cele ale binecuvântării, dar şi cele ale blestemului, care este alegerea omului, şi nu a lui Dumnezeu.

Iosua, în cartea sa, continuă principiile şi condiţiile acestui legământ care a fost reinstaurat de Dumnezeu prin Moise. La sfârşitul vieţii lui, Moise se asigură că trecerea Iordanului – care semnifică intrarea într-o cultură nouă, se va petrece nu doar cu binecuvântările lui, dar si cu responsabilitatea păstrării acestui legământ. Acelaşi lucru este evident şi la sfârşitul vieţii lui Iosua, care continuă sa fie credincios lucrării la care a fost chemat.

Solomon este persoana care prin deciziile sale ignoră principiile stabilite de Dumnezeu, iar prin aceasta acţiune poporul Israel, care este sub conducerea lui, pierde mărturia care ar fi trebuit arătată celorlalte naţiuni. Astfel, Israel nu mai este o binecuvântare pentru celelalte naţiuni, ci un blestem. Solomon este persoana care a ignorat cuvintele tatălui sau David, cel care s-a luptat să fie credincios Dumnezeului lui Israel.

Consecinţele faptelor lui Solomon sunt despărţirea poporului în cele două tabere, iar, mai târziu, trimiterea lui Iuda în exil, în Babilon. În acest exil, Dumnezeu Îşi instruieşte copiii (prin Ieremia) ca aceştia să-şi trăiască viata în Babilon (în acest context nou), iar in acest context să devină o binecuvântare pentru alţii. În acest exil poporul Israel îşi regăseşte relaţia personala cu Dumnezeu, iar aici se formează prima biserica vechi-testamentală, cunoscută sub numele de sinagoga iudeilor, nu ca instituţie, ci, mai degrabă, formată dintr-un grup de oameni.

Putem continua cu acest ciclu în care putem observa cum Dumnezeu este interesat în această relaţie sfântă cu creaţia Sa, iar prin această relaţie, Dumnezeu, prin Cuvântul Său şi cu ajutorul Duhului Sfânt, va transforma orice tradiţie, cultură sau metodologie care se împotriveşte planului de mântuire şi de edificare a copiilor Săi.

Contextualizarea in Noul Testament
Vechiul Testament a fost plin de evenimente care i-au adus pe cei care şi-au pus credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Iacov, Moise, David etc. la această împlinire a venirii lui Mesia, Mielul lui Dumnezeu.
Este interesant că Matei alege în Evanghelia sa să ne ofere o genealogie a Domnului Isus Cristos. În această genealogie nu avem incluşi doar iudei, ci şi alte persoane care nu fac parte din poporul ales de Dumnezeu. Doar în această genealogie putem observa că istoria mântuirii nu începe cu omul, ci cu Dumnezeu. El este Cel care-i mântuieşte pe copiii Săi, şi care practică principile contextualizării pentru a împlinii planul Său prin creaţia Sa iubită.

In Noul Testament contextualizarea îşi ia forma existentă prin lucrarea începuta de Domnul Isus Cristos. Cele patru Evanghelii ne prezintă evidenţele necesare cu privire la lucrarea pe care Cristos a avut-o printre oameni. Cristos nu este interesat doar de mesajul mântuirii (sau de cel al edificării) ci şi de persoana căreia acest mesaj i se adresează.

Isus nu a stat ascuns într-un loc sigur atunci când în Imperiul Roman se produceau schimbările contextuale datorită evenimentelor istorice din acele zile. Ci dimpotrivă, o problema deseori întâlnită de Isus era acea că cei neprivilegiaţi erau alungaţi în afara Ierusalimului. Aceştia erau uitaţi de societate, de grupările religioase (care ar fi trebuit să-l reprezinte pe Dumnezeu lumii) şi chiar şi de autoritatiile administrative. Cei bolnavi, cei săraci etc., erau consideraţi ca fiind fiinţe necurate care, în mintea grupurilor religioase, aduceau blestemul lui Dumnezeu asupra poporului Israel. Împotriva unei astfel de gândiri Isus reinstaurează principiile împăraţiei lui Dumnezeu în inimile celor fară speranţă.

Scopul pentru care dorim să ne ocupăm de contextualizarea unei culturi sau a unui grup de oameni este acela de a corecta obiceiuri contrare Scripturii, cu învăţăturile şi principiile lui Dumnezeu. Cristos se ocupă de acest lucru. Exemple: vindecarea celor posedaţi de demoni, vindecarea celor bolnavi de lepra sau de diferite boli, recuperarea prostituatelor, cum ar fi Maria Magdalena, reintegrarea sociala si spirituala a celor defavorizaţi de grupurile religioase. Această manevră a fost şi este considerată ca fiind o lucrare revuluţionară prin care prizionerii pacatului sunt descătuşaţi nu doar de păcat, dar şi de obiceiurile şi practicile obscure, impuse de aceste organizaţii ale societaţii primului secol.

Apostolul Pavel ne prezintă un alt exemplu de contextualizare, iar acest fapt nu creează o contradicţie împotriva Domnului Isus Cristos, ci, dimpotrivă, Pavel, prin călătoriile sale misionare, acolo unde Pavel întâlnea culturi şi obiceiuri (tradiţii) greu de schimbat, acesta reuşeşte să creeze principiile de baza care mai târziu vor forma principile fundamentele ale contextualizării biblice.

Cred că următoarea menţiune este foarte necesară deoarece Pavel învaţă aceste principii de la Mântuitorul Său, Domnul Isus Cristos, care prin lucrarea Sa cu poporul Israel, întâmpină obiceiuri şi practici culturale care nu făceau parte din sfera gândirii ebraice. O lecţie pe care Pavel o împrumută de la Cristos este aceea de a privi la contextul unei culturi pentru a identifica care sunt problemele contrare Cuvântului lui Dumnezeu, iar mai apoi, cu ajutorul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, dorinţa de a schimba aceste practici idolatre cu principiile împaraţiei lui Dumnezeu.

In Cartea Faptele Apostolilor ne întâlnim cu evenimente cum ar fi: problemele politice (Fapte 16:19-40); existenţa grupărilor religioase şi filosofice (Fapte 17:16-74); practicarea vrăjitoriei (Fapte 13:4-12) şi, nu în ultimul rând, starea economică (prezentată în Fapte 19:23-41). Alte evenimente izbucnite în perioada apostolică a bisericii primare sunt ilustrate în următoarele scrisori ale lui Pavel. (Romani, 1 si 2 Corinteni, Galateni, Coloseni si 1 Tesaloniceni).

In referinţele de mai sus putem observa acţiunea de contextualizare care se aplică evenimentelor de către Pavel şi colucrătorii acestuia. Nu am să intru în detaliile acestor referinţe, ci, mai degrabă aş dori să clarific scopul acestora. Scopul apostolilor era acela de a-i înfăţişa pe oameni înaintea lui Dumnezeu prin fiul Său Isus Cristos însă pentru a-i aduce la Crucea lui Cristos, Apostolii trebuiau să modifice gândirea (acestor oameni) prin schimbarea practicilor obscure ale diferitelor grupări.

Diferenţe între cele doua Testamente:
Este important să menţionăm faptul că Vechiul Testament nu ne prezintă un model de evanghelizare contextuală, ci o responsabilitate a poporului Israel de a trăi şi a practica legile stabilite de Dumnezeu. Termenul de evanghelizare începe cu Cristos, iar mai târziu acesta este continuat în cartea Faptele Apostolilor, deşi prima iniţiativa este desfăşurata sub un context focalizat asupra întregii comunităţi. Evanghelizarea îşi ia forma cu acel mesaj adus de Petru, prin care prima biserică este iniţiată, iar mai apoi această lucrare este condusă de Pavel şi de urmaşii lui. Astfel, misiunea de evanghelizare, de proclamare a mesajului crucificării, îngropării şi învierii lui Cristos va ajunge să fie răspândit în întreaga lume.

In Noul Testament credinţa se poate găsi doar in Isus Cristos. Deşi sunt unii teologi care afirmă că în contextul actual acest act de credinţă în Dumnezeu se poate găsi şi în afara lucrării de mântuire prin Isus Cristos. Un astfel de caz trebuie dezbătut într-o altă prezentare argumentativă. Cert este că lucrarea de mantuire îi aparţine lui Dumnezeu, care ofera lumii mijloacele necesare prin care aceştia pot obţine aceasta mîntuire, iar aceasta este posiblia doar in Cristos. Odată cu această proclamare, nu trebuie sa ignorăm importanţa lucrării de edificare a Bisericii lui Cristos, deoarece aceasta merge mână în mână cu evanghelizarea.

Concluzie
In orice cultură, oriunde ne-am afla, trebuie să avem un punct forte care să fie bine stabilit la baza fundaţiei noastre. Hesselgrave si Rommen [3] au realizat cât de importantă este contextualizarea în lucrarea de misiune întrucât au produs o lucrare excepţională, care oferă bisericii evanghelice instrumentele necesare pentru întâmpinarea Marii Trimiteri. La temelia acestei lucrări se afla cele două principii: necesitatea de a evangheliza, iar mai apoi, responsabilitatea de a-i instrui pe cei care au fost evanghelizaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Motivul pentru care am ales să introduc contribuţia celor doi experţi este că o mare parte din practicile şi metodele acestei contextualizări afectează modul în care ne conformăm în diferite lucrări de misiune. Unii au ales să se ocupe doar de cultura unui grup de oameni, iar prin această decizie Scriptura a fost exclusă din centrul acestei lucrări. Atunci când Scriptura este înlocuită cu obiceiurile sau tradiţiile unui popor, rezultatul este unul dezgustător şi înăbuşit în idolatrie. Nu doar că aceasta idolatrie ajunge să aibă anumite implicaţii majore, dar dorinţa de a deveni sfânt/religios se bazează pe eforturile depuse şi nu pe credinţa în Cristos.

In aceste cazuri este foarte important să ne întoarcem privirile spre Scriptură, iar mai apoi, să argumentam de ce Scriptura are un răspuns mult mai echilibrat în ceea ce priveşte contextualizarea. Contextualizarea biblică se efectuează prin Cuvântul lui Dumnezeu însă trebuie să ne asigurăm că nu implementăm ceea ce nu se afla în conţinutul acestei Scripturi. Trebuie să ne asigurăm ca nu interpretăm întreaga Scriptură ca a fiind un fapt literal, ci mai degrabă să oferim interpretarea corectă fiecărui context ataşat pasajului discutat.

„Scriptura, prin principiile şi atribuţiile sale şi cu ajutorul Duhului Sfânt, are responsabilitatea de a penetra cultura şi tradiţiile unui popor pentru a-i înfăţişa pe oameni înaintea lui Dumnezeu prin Isus Cristos”

www.tpmro.info
© 2007, Cosmin Pascu
Misiunea in Noul Testament
Contextualizarea Biblica