Predicam sau ucenicizam?

Scopul acestui articol este de a corecta metodele imporprii - prin a oferi bisericii locale si conducerii acesteia o metoda eficienta si biblica, al carui scop este de a incuraja membrii bisericii de a interactiona cu Cuvantul lui Dumnezeu si cu Comunitatea in care fiecare crestin a fost asezat.  

Un factor exsistent in lucrarea bisericii locale este ca proclamarea Cuvantului lui Dumnezeu deseori detine o prioritate mult mai ridicata, pe cand ucenicia, care este arta explicarii si a aplicarii Cuvantului proclamat, nu pare a avea o prioritate in lucrarea acesteia. Datorita acestei neglijente, nu este de mirare ca conducerea bisericii locale ignora continuitatea  si echilibru lucrarii la care au fost chemati. Astfel, observam ca tinta postorului nu este doar de a predica, ci dimpotriva, responsibiltatea acestuia este de a isi uceniciza membrii prezenti in Biserica lui Cristos.

Predicam, dar si ucenicizam

Este necesar sa mentinem in acest articol un echilibru al lucrarii la care am fost chemati. Extremismul nu trebuie sa ocupe o pozitie in lucrarea bisericii locale, ci dimpotriva, responsabitatea pastorului este ca fiecare membru trebuie sa fie implicat intr-un program de ucenicie, care sa fie dezvolatat de fiecare biserica locala, si prin actiunea caruia, situatiile fiecarui context isi gasesc o rezolvare biblica si contextuala. Daca ignoram un astel de program prin a introduce strategii extrene, care nu au un rezlutat pozitiv si efectiv contextului local, prin aceasta actiune alegem sa ingreunam sau chiar distrotionam misiunea bisericii locale.

Misiunea bisericii locale este de a predica Cuvantul lui Dumnezeu, insa in acelasi timp, tinta predicarii este ca fiecare crestin sa slujeasca Mantuitorului prin a se implica in contextul in care au fost chemati, imputerniciti si trimisi de Cristos, pentru ai aduce pe oameni la Cristos. Scopul acestei lucrarii poate fi implinit doar atunci cand intelegem cu claritate ca predicarea este in stransa legatura cu ucenicia, al carei scop este de a ne ajuta sa intelegem si sa dezbatem subiectele si ideile aduse in discutie in predica pastorului. Aceasta cerinta se bazeaza pe un adevar fundamental care arata ca ascultatorii fiecarei predici retin doar 10% dintr-un mesaj predicat. Un studiul recent arata in acelasi timp ca dintr-un program de ucenicie, un membru al bisericii locale retine 55 – 70% din ceea ce a studiat, si asta datorita studiului relational cu Persoana si Cuvantul lui Dumnezeu.

Cum sa incepem ucenicia?

Pe parcusul intregii Scripturi observam ca proclamarea Cuvantului nu este dezlegata de ucenicie! Acestea nu pot fi separate, deoarece atunci cand acest lucru se intampla, biserica numai este o biserica misionara. Daca dorim sa avem un program de predica eficient, si care sa aibe un impact asupra fiecarui membru, responsabilitatea pastorului este de a dezvolta un program de ucenicie, prin care sa-si pregateasca membrii pentru lucrare. O predica care nu rezulta in implicarea memrbilor in slujire, nu este predica, ci mai degraba, aceasta este o discutie indulgenta si egosita.

O metoda pozitiva de a incepe acest program de ucenicie este de a dezvolta si creea intrebari care sa se ocupe de anumite ideii ce au fost prezentate in predica de dimineata sau de seara. In acelasi timp, o alta metoda pentru discutii este de a studia epistolele lui Pavel impreuna cu intreaga biserica (in grupuri mici) cu scopul de a dezbate si implementa metodele biblice folosite de apostoli si biserica primara. Observati ca ucenicia ne cere un efort si un munca in care ne aratam dorinta de a dezvolta viata spirituala si fizica a bisericii locale in misiunea lui Cristos.

O biserica Biblica este o biserica care plaseasza predicarea Cuvantului si ucenicizarea fiecarul crestin la baza fundatiei sale. Fara aceste doua condimente necesare si cruciale, biserica nu poate avea un impact in societate.

 

Predicam sau ucenicizam?

Scopul acestui articol este de a corecta metodele imporprii - prin a oferi bisericii locale si conducerii acesteia o metoda eficienta si biblica, al carui scop este de a incuraja membrii bisericii de a interactiona cu Cuvantul lui Dumnezeu si cu Comunitatea in care fiecare crestin a fost asezat.  

Un factor exsistent in lucrarea bisericii locale este ca proclamarea Cuvantului lui Dumnezeu deseori detine o prioritate mult mai ridicata, pe cand ucenicia, care este arta explicarii si a aplicarii Cuvantului proclamat, nu pare a avea o prioritate in lucrarea acesteia. Datorita acestei neglijente, nu este de mirare ca conducerea bisericii locale ignora continuitatea  si echilibru lucrarii la care au fost chemati. Astfel, observam ca tinta postorului nu este doar de a predica, ci dimpotriva, responsibiltatea acestuia este de a isi uceniciza membrii prezenti in Biserica lui Cristos.

Predicam, dar si ucenicizam

Este necesar sa mentinem in acest articol un echilibru al lucrarii la care am fost chemati. Extremismul nu trebuie sa ocupe o pozitie in lucrarea bisericii locale, ci dimpotriva, responsabitatea pastorului este ca fiecare membru trebuie sa fie implicat intr-un program de ucenicie, care sa fie dezvolatat de fiecare biserica locala, si prin actiunea caruia, situatiile fiecarui context isi gasesc o rezolvare biblica si contextuala. Daca ignoram un astel de program prin a introduce strategii extrene, care nu au un rezlutat pozitiv si efectiv contextului local, prin aceasta actiune alegem sa ingreunam sau chiar distrotionam misiunea bisericii locale.

Misiunea bisericii locale este de a predica Cuvantul lui Dumnezeu, insa in acelasi timp, tinta predicarii este ca fiecare crestin sa slujeasca Mantuitorului prin a se implica in contextul in care au fost chemati, imputerniciti si trimisi de Cristos, pentru ai aduce pe oameni la Cristos. Scopul acestei lucrarii poate fi implinit doar atunci cand intelegem cu claritate ca predicarea este in stransa legatura cu ucenicia, al carei scop este de a ne ajuta sa intelegem si sa dezbatem subiectele si ideile aduse in discutie in predica pastorului. Aceasta cerinta se bazeaza pe un adevar fundamental care arata ca ascultatorii fiecarei predici retin doar 10% dintr-un mesaj predicat. Un studiul recent arata in acelasi timp ca dintr-un program de ucenicie, un membru al bisericii locale retine 55 – 70% din ceea ce a studiat, si asta datorita studiului relational cu Persoana si Cuvantul lui Dumnezeu.

Cum sa incepem ucenicia?

Pe parcusul intregii Scripturi observam ca proclamarea Cuvantului nu este dezlegata de ucenicie! Acestea nu pot fi separate, deoarece atunci cand acest lucru se intampla, biserica numai este o biserica misionara. Daca dorim sa avem un program de predica eficient, si care sa aibe un impact asupra fiecarui membru, responsabilitatea pastorului este de a dezvolta un program de ucenicie, prin care sa-si pregateasca membrii pentru lucrare. O predica care nu rezulta in implicarea memrbilor in slujire, nu este predica, ci mai degraba, aceasta este o discutie indulgenta si egosita.

O metoda pozitiva de a incepe acest program de ucenicie este de a dezvolta si creea intrebari care sa se ocupe de anumite ideii ce au fost prezentate in predica de dimineata sau de seara. In acelasi timp, o alta metoda pentru discutii este de a studia epistolele lui Pavel impreuna cu intreaga biserica (in grupuri mici) cu scopul de a dezbate si implementa metodele biblice folosite de apostoli si biserica primara. Observati ca ucenicia ne cere un efort si un munca in care ne aratam dorinta de a dezvolta viata spirituala si fizica a bisericii locale in misiunea lui Cristos.

O biserica Biblica este o biserica care plaseasza predicarea Cuvantului si ucenicizarea fiecarul crestin la baza fundatiei sale. Fara aceste doua condimente necesare si cruciale, biserica nu poate avea un impact in societate.

 

Un premergător şi un predicator cu o predică necesară secolului XXI

Text Biblic: Matei 3:1-8

În 21octombrie 2002, Billy Graham a avut o cruciadă de evanghelizare în Dallas, Texas. O mulţime record de 82000 de oameni au venit să-l asculte. Partea muzicală a fost susţinută de Michael W. Smith, Jars of Clay, Kirk Franklin şi dc Talk. Apoi, când a venit momentul ca Billy Graham să vorbească, el a fost introdus de fostul preşedinte al SUA George Bush.  Ce compliment extraordinar pentru Billy Graham şi pentru credincioşia lui în predicarea Evangheliei.

Dacă Domnul Isus ar fi trebuit să predice pe stadionul de fotbal din Dallas, Texas, pe cine am aştepta ca să-I facă introducerea. Am putea fi siguri că oamenii nu l-ar pune în topul listei lor pe Ioan Botezătorul. Într-un anumit sens, am putea spune că misiunea vieţii lui Ioan Botezătorul  a fost să-L introducă pe Isus ca Mesia promis al lui Dumnezeu. Dar cine s-ar fi gândit că Dumnezeu va alege un om întocmai ca Ioan pentru această slujbă? El era ‘un om al pustiei’, care din copilărie a crescut în deşert: „Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” (Luca 1:80).

Premergătorul

Ioan Botezătorul era cu şase luni mai vârstnic decât verişorul său, Isus (Luca 1:26-36).  Parohia sa neobişnuită fiind pustia Iudeii- o regiune aridă care se întindea de la Ierusalim până la Iordan. Lucrarea pregătitoare a lui Ioan Botezătorul fusese profeţită de Isaia, cu mai bine de 500 de ani în urmă (Isaia 40:3-5).
Era o normalitatea în vremea Domnului Isus ca să fie anumiţi premergători care să preceadă venirea unor persoane importante cu scopul de a le pregăti calea. De exemplu, când un împărat urma să viziteze un oraş din imperiul său, emisarii lui mergeau înaintea lui pentru a-i anunţa vizita. Ei se asigurau că oraşul era în condiţii bune încât să-l poată primi. Uneorii slujitorii lui chiar trebuiau să construiască anumite drumuri sau să îndepărteze orice denivelare pentru ca împăratul să poată ajunge confortabil la destinaţie. Ioan L-a precedat pe Isus în naşterea lui, în apariţia lui publică, dar şi în moartea lui. Heraldul proclama venirea regelui tuturor celor care-l ascultau.

Predicatorul

Între Maleahi şi Matei au trecut 400 de ani de întunecime fără lumină dumnezeiască. Patru sute de ani de tăcere fără o voce profetică. Şi deodată, dramatic, neaşteptat, apare un om ciudat pe nume Ioan care este ca o lumină pe cerul întunecat al spiritualităţii evreilor. Măreţia lui Ioan nu poate fi pusă la îndoială. Fiecare din cele patru Evanghelii începe cu anumite amănunte despre lucrarea lui Ioan Botezătorul. Domnul Isus Însuşi a vorbit despre Ioan: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul…” (Matei 11:11). Ioan era mai mare decât Noe, Avraam, Isaac, Iacov sau Iosif; mai mare decât Moise, Ilie, David, Daniel sau decât oricare alt mare om al Vechiului Testament. El a fost mai mare decât oricare dintre împăraţii, filosofii sau liderii militari ai istoriei.

Ioan era un nume obişnuit în timpurile Noului Testament şi este forma greacă a ebraicului Johanan (2Împăraţi 25:23) care înseamnă „Yahweh este graţios”. Botezătorul era un epitet dat lui Ioan datorită faptului că îi chema pe oameni la botezul pocăinţei (Marcu 1:4).  Ioan a fost numit de Dumnezeu Însuşi şi pus deoparte încă din pântecele mamei sale (Luca 1:15, 16).
Ioan a fost heraldul Domnului Isus. El a fost cel care a proclamat cu putere venirea Regelui. El şi-a ştiut bine poziţia şi menirea lui. El niciodată nu a râvnit sau acceptat onoare pentru el însuşi, ci dorea ca Mesia să crească, iar el să se micşoreze (Ioan 3:30). El nu a căutat avantaje pământeşti sau aplaudele oamenilor. Când au venit preoţii şi leviţii din Ierusalim ca să-l întrebe cu privire la identitatea sa, Ioan a răspuns: „Nu sunt eu Hristosul” (Ioan 1:19-20). Când ei au insistat însă să afle cine este, el le-a răspuns: „Eu, a zis el, sunt glasul celui ce strigă în pustie: `Neteziţi calea Domnului cum a zis proorocul Isaia.” (Ioan 1:23).

Întrebarea adresată lui Ioan dacă nu cumva este el Ilie arată câteva elemente importante din gândirea evreiască din acea vreme. La fiecare ceremonie de Paşte evreiesc (chiar şi astăzi) se obişnuia ca un pahar să fie rezervat la masă pentru Ilie. La tăierea împrejur a unui băiat iudeu era plasat un scaun pentru Ilie. Anticiparea era aceasta, dacă Ilie va apărea şi se va aşeza pe scaun sau va bea din pahar atunci Mesia va veni. Credinţa aceasta se baza pe Maleahi 4:5-6. Aşa după cum Ioan însuşi mărturisea, nu era el Ilie în sensul literal. Însă el era cu adevărat Ilie pe care prorocul Maleahi a prezis că va veni (Maleahi 4:5-6). Ilie cel pe care îl aşteptau evreii nu era acelaşi cu cel din planul lui Dumnezeu: „…Isus le-a zis: …vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut…” (Matei 17:11-13).
 
Predica

Mesajul lui nu era poleit cu vorbe măgulitoare, ci tranşant şi la subiect. Nu se grăbea să-i primească pe toţi cei care veneau la el, ci îi filtra în lumina Duhului Sfânt. Acesta a fost omul pe care Dumnezeu l-a ales să facă introducerea la marea lucrarea a Mântuitorului. Indiferent ce ar gândi unii despre Ioan, nimeni nu poate nega succesul lui. Mesajul lui a avut un mare impact asupra multora, după cum îngerul îi spusese cu 30 de ani în urmă lui Zaharia (Luca 1:15-16). Chiar şi un om ca Irod a ezitat să-l rănească pe Ioan. Pe de-o parte Irod avea frică de mulţimi, deoarece aceştia îl repectau pe Ioan (Matei 14:5), dar pe de altă parte, Irod însuşi se temea de Ioan (Marcu 6:20). Deşi Ioan din câte se pare nu a călătorit, aflăm din Cuvânt că el avea ucenici chiar şi în Efes (Faptele Apostolilor 18:24-26, Faptele Apostolilor 19:1-7) .

Mesajul lui Ioan: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2) era un anunţ că Împăratul era aproape de apariţia Lui. Înţelesul pocăinţei în cadrul iudaismului era acela de schimbare a atitudinii omului faţă de Dumnezeu lucru care rezulta într-o reformă morală şi religioasă a conduitei indivizilor. Marele învăţat evreu din evul mediu Maimonides definea pocăinţa: „Ce este pocăinţa? Pocăinţă înseamnă că păcătosul îşi abandonează păcatul, îl scoate afară din gândurile lui şi îşi stabileşte pe deplin în mintea lui că nu îl va mai repeta.”
Ştirea că Hristosul va apare în curând era deasemenea şi o provocare pentru liderii religioşi (Matei 3:7-10). Scopul lui Hristos era să „mântuiască poporul de păcatele sale” (Matei 1:21). Pentru aceasta era însă necesar ca oamenii să-şi recunoască păcatele. Dacă oamenii persistau în păcatele lor  atunci venirea lui Mesia va fi spre osânda lor şi nu spre mântuirea lor.

Predicarea lui Ioan era o chemare la pocăinţă. Dar ce este pocăinţa? Cuvântul pocăinţă vine de la grecescul metanoia şi înseamnă „schimbare în gândire şi transpunere în practică a acestei gândiri”. Ioan nu se mulţumea cu regretul sau cu remuşcarea; el cerea roade corespunzătoare pocăinţei (Matei 3:8). Trebuiau să existe dovezi ale unei gândiri schimbate.
Ioan i-a chemat pe oameni la „roade vrednice de pocăinţa lor”. Mesajul lui nu a fost doar unul negativ, ci a fost şi o provocare pozitivă adresată oamenilor cu scopul ca aceştia să se apropie de standardele morale ale lui Dumnezeu. El nu doar i-a acuzat pe oameni de ceea ce făceau, ci el le-a şi arătat cum ei pot fi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ei. El nu doar i-a condamnat pe oameni pentru ceea ce erau, ci i-a şi provocat să fie ceea ce Dumnezeu a planificat pentru ei. El nu s-a mulţumit să arate întunericul cu degetul, ci a aprins şi o lumină. Se poate vedea şi astăzi că Biserica de multe ori a fost ocupată să le spună oamenilor ce să nu facă, şi prea puţin s-a ocupat să le spună acestora ce să facă.

Ioan a propovăduit nu numai pocăinţa, ci şi botezul pocăinţei (Marcu 1:4). Botezul era un rit comun evreilor din primul şi al doilea secol dar numai în conexiune cu prozeliţii dintre neamuri. Dacă cineva din mediul păgân dorea să devină un fiu al lui Israel, el trebuia să îndeplinească atunci trei criterii: 1)circumcizia (dacă era bărbat), 2)botezul prin cufundare în prezenţa a trei martori şi 3)jertfa adusă la Templu. Însă Ioan a propovăduit un botez nu doar pentru păgâni, ci şi pentru cei care se lăudau că făceau parte din spiţa genealogică a lui Avraam (Matei 3:9).

Matei era un evreu şi a scris pentru o audienţă evreiască. El a subliniat reacţia lui Ioan faţă de liderii religioşi contemporani lui. Prin Duhul Sfânt el a realiat că unii nu s-au pocăit cu adevărat ci ei erau doar nişte ipocriţi, erau ca o cutie de conservă frumoasă în exterior dar cu putreziciune în interior. Fariseii erau tradiţionaliştii acelor vremuri, în timp ce saducheii erau mai liberali. Bogaţii saduchei erau la cârma „afacerilor din templul” pe care l-a curăţat Isus.

Ioan i-a numit „pui de năpârci”. Năpârcile acestea erau mici însă foarte otrăvitoare. Ele erau şi mai periculoase din cauza faptului că atunci când nu se deplasau dădeau impresia că sunt nişte ramuri sau nişte lemne subţiri pentru foc. Aceasta este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel pe insula Malta când a strâns lemne pentru foc (Faptele Apostolilor 28:1-6). La fel cum năpârcile erau periculoase din cauza impresiei false pe care o dădeau tot aşa şi liderii religioşi erau periculoşi prin masca pe care o purtau.

„Pui de năpârci de ce fugiţi de mânia viitoare?” În vremea aceea din cauza căldurii foarte mari, păioasele care creşteau lângă râul Iordan se aprindeau şi lua foc. Năpârcile care trăiau în acea zonă a păioaselor pentru a scăpa de mânia focului fugeau repede în râul Ioardan. Însă se pune o întrebare. Când se reîntorceau din apă, ce ieşeau: peşte sau năpârcă? Bineînţeles că năpârcă. Natura nu i se schimba deloc. În acelaş mod fariseii şi saducheii credeau că pot fugi de mânia focului viitor  îmbăindu-se în râul Iordan. Ioan însă ştia că atunci când oamenii aceştia vor ieşi din apă vor avea tot natură de viperă şi nu de altceva.

Concluzii

Ioan n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de astăzi. Ar fi aruncat la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţinea gura. Evangheliştii de astăzi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Un aşa creştinism uşor fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Ioan Botezătorul n-a făcut minuni- adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a provocat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi.

Ioan Botezătorul a fost un om cu un mesaj sub ungerea puterii Duhului. Mulţimile au auzit strigătul lui: „Pocăiţi-vă!”. Astăzi suntem într-o molimă în care predicatorii au mai multă grijă să aibe capetele pline, decât să aibe inimile cu foc.
Ioan este predicatorul care ne cheamă pe fiecare dintre noi la o pocăinţă mai adâncă şi mai reală. Adevărata pocăinţă nu valorează absolut nimic, dacă se rezumă doar la câteva lacrimi, un oftat de regret şi puţină spaimă. Noi trebuie să ne lăsăm de păcatele noastre păşind pe calea nouă şi curată a sfinţeniei.

Stroia Marius Daniel, Biserica Baptistă nr. 1 Zalău

 

O cantare pentru radioul inimii razvratite

În Evanghelia sa, Luca ne oferă cel mai clar planul de misiune a lui Dumnezeu (aspect remarcat de Kostenberger si O`Brien). Iniţiativa lui Luca de-ai scrie lui Teofil (care este grec) această Evanghelie, arată faptul că acesta doreşte că audienţa sa terebuie să realizeze că Cristos nu este interestat doar de evrei, dar şi de neamuri (Luca 7:1-10; 8:26-39; 17:12-19). Cu mulţi de ani în urmă (aproximativ 750 – când ea se împlineşte în Isus), Isaia (6:1-11) profeţea lucrarea pe care Domnul Isus Cristos avea să o conducă sub călăuzirea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu. De această profeţie se ocupă Luca. Scopul pentru care alege acest pasaj este de a arata audienţei sale că o secţiune din prosmisiunile stabilite de Dumnezeu, care au fost adresate prin Isaia (şi alţi autori) înaintea poporului lui Israel, şi care aveau să se împlinească odată cu venirea lui Cristos, s-au împlinit. (Luca 4:18-19). Pentru a înţelege această profeţie este necesar şi prioritar să ne uităm la cântarea lui Simeon, care prezintă natura şi scopul misiunii lui Dumnezeu în Noul Testament.    

`Acum, slobozeşte în pace pe robul Tau, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.` Luca 2:29-32

Mai sus am menţionat acea perioadă inter-testamentală, când, poporul Israel era prizioner (pe plan spiritual) al păcatului şi al naturii omeneşti (Imperiului Roman). În acelaşi timp, grupările religioase care trebueau să-i înfăţişeze pe oameni înaintea lui Dumnezeu, i-au îndepartat pe aceştia din centrul planului de mântuire a lui Dumnezeu. În acest context lipsit de principiile legămantului ceresc, Simeon este în aşteptarea promisiunii, despre care Luca scrie în capitolul unu al Evangheliei sale. Trebuie să fim conştienţi că această perioadă a aşteptării nu a fost scurtă, ci dimpotrivă, Simeon, şi cei care aşteptau această promisiune, s-au rugat pentru împlinirea acesteia. Sub această rebeliune a poporului lui Dumnezeu, cântarea lui Simeon ne prezintă imaginea perfectă a lucrarii lui Cristos, şi parteneriatul Trinităţii în lucrarea misiunii de mântuire şi edificare a copiilor lui Dumnezeu.

Primul factor pe care-l observăm în versetele de mai sus, este că mântuirea a sosit în persoana Domnului Isus (Luca 1). Sigur, atunci când Simeon se referă la mântuire, el nu se referă la acea mântuire instantanee, ci acesta se gândeşte la mântuirea escatologică, care se va sfârşi cu a doua revenire a lui Cristos (vezi Filipeni 1).

Un al doilea factor pe care Simeon il prezintă în cântarea sa - este de a recunoaşte că această lucrare nu este a omului, ci a lui Dumnezeu. `Mântuirea Ta (Dumnezeu Tatal), pe care ai pregătit-o`, iar aceste cuvinte se referă la planul de mântuire a lui Dumnezeu. Astfel, acest plan cosmic (care începe într-o grădină) este pregătit de Dumnezeu, şi se va termina cu El (Isus Cristos).

Al treilea factor prezent în această cântare este ca mântuirea (Cristos) este prezentată `înaintea tuturor popoarelor`. Astfel, Simeon ne arată că această promisiune vechi testamentală, nu este doar pentru Israel, ci pentru toate popoarele. Această mântuire [în Cristos] este universală (Vezi Apocalipsa 4-6).

Ultimul factor prezentat în această cântare este scopul acestei lucrări de mântuire prin Cristos. Scopul este ca `lumina (Cristos – Cuvântul) să lumineze neamurile`, iar prin această proclamare a adevărului, `slava` poporului lui Dumnezeu. Această slavă nu este gloria lui Israel, ci a lui Cristos.

Deseori rămânem surprinşi de modul prin care Dumnezeu îşi revelează planul Său mareţ doar în câteva cuvinte, iar pasajul de mai sus este un exemplu extraordinar. Această cântare este o cântare care ar trebui să ofere fiecarei persoane răzvrătite, o adevarată speranţa şi libertate de a veni înaintea Tatălui prin Cristos. Cu toate acestea, este necesar la momentul acesta să adresam următoarea întrebare: care sunt mijloacele prin care această misiune de mântuire va fi adusa la îndeplinire prin Cristos? 

 

O biserica adevarata, este o biserica cautatoare

În secolul în care ne regăsim este important să ne aducem aminte că Biserica lui Cristos trebuie să fie o biserică care se implică în comunitatea în care a fost aşezată. Pentruca biserica locală să fie implicată în societatea acesteia, aceasta trebuie să-şi direcţioneze membrii de a fi implicaţi în misiunea lui Cristos, şi nu de ai ignora pe aceştia faţă de importanţă acestei misiuni. Este important să menţionam că Biserica lui Cristos nu a primit o misiune, ci aceasta a fost şi este chemată într-o misiune, care aparţine Creatorului, adică Dumnezeu. Astfel, dacă această misiune aparţine lui Dumnezeu, fiecare biserică locală trebuie să se implice în fiecarei locaţie a societăţi, iar în aceasta, fiecare creştin trebuie să se alăture celor care sunt despărţiti de Cristos .

Luca, pe parcursul Evangheliei sale, ne prezintă misiunea lui Cristos faţă de cei care erau uitaţi şi ignoraţi de autorităţiile legale şi de liderii religioşi ai primului secol. În Luca 14, autorul acestei Evanghelii prezintă eticiile şi practiciile liderilor religioşi, care au transformat şi condiţionat Cuvântul lui Dumnezeu prin al compartimenta într-o legislaţie religioasă, fiind controlată de ideii omeneşti. Legislaţiile omeneşti l-au dezlegat pe personaj atât de demnitate, cât şi de Creatorul Său. Cristos aduce în discuţie importanţa şi scopul acestei sărbători, prin a critica sistemul religios, prin acţiunea căruia scopul şi mesajul acestei sărbători a fost înlocuit cu o legislaţie omenească. Ţinta acestei practici era de al marginaliza pe om de societatea. Argumentul adus de Cristos în discuţia acestui capitol, este de a arăta că Cuvântul lui Dumnezeu isi avea destinaţia către şi pentru om, şi nu invers. Observaţi că în acest capitol, Isus se ocupă de atitudiniile lideriilor, care considerau poziţia acestora fiind superioară faţă de poziţia Mântuitorului. Datorită mândriei şi superiorităţii omeneşti, scopul Domnului Isus Cristos este de ai căuta pe cei care sunt robiţi de astfel de practici.
Este important ca fiecare păstor sau lider (care se află într-o poziţie de conducere a Bisericii lui Cristos) să menţină Cuvântul lui Dumnezeu în centrul lucrării la care au fost chemaţi. În acelaşi timp, responsabilitatea fiecărui lider este de a mobiliza membrii bisericii pentru a se implica în cuminitatea în care au fost aşezaţi. Un exemplu pe care-l putem aplica este următorul:

Într-o societate, în care numărul prizionerilor (care ies din penitenciarele româneşti) este în creştere, Biserica lui Cristos este chemată să acţioneze ca şi un agent al celor care nu se pot apăra sau reintegra în societate. Deşi această lucrare apare a fiind dificilă, scopul bisericii locale este de ai prezenta pe aceştia înaintea autorităţiilor locale, al căror responsabilitate este de ai integra pe oameni în comunitate. În acelaşi timp, Biserica locală (acolo unde este cazul) trebuie să planifice anumite strategii educaţionare, prin care membrii bisericii locale au oportunitatea de a investii darurile primite prin ai ajuta pe cei nevoiaşi. Prin această acţiune, observăm că misiunea bisericii nu este de aş hrăni membrii, ci de ai echipa pe aceştia pentru a se implica în misiunea lui Cristos, de ai rascumpăra pe oameni şi de ai prezenta pe aceştia înaintea Mântuitorului. Astfel, pentru această lucrare:

a. trebuie să-i iubim pe oameni.
b. trebuie să ne îngrijim de nevoile oamenilor.
c. trebuie să-i aducem pe oameni înaintea Mântuitorului.
d. trebuire să-i ucenicizăm pe aceştia în prezenţa Mântuitorului cu ajutorul Cuvântului Său.  

Aşa cum am observat în lucrarea Mântuitorului, lucrarea socială şi spirituală are un scop definit şi nedezbinat. Asemănătoare trebuie să fie lucrarea bisericii locale în secolul XXI, deoarece aceasta a fost chemată, împuternicită şi trimisă în societate de a fi o biserică căutătoare, adică o biserică care este interesată de nevoile celor asupriţi. 

 

Cristos trimite, Biserica se implica

Daca Cristos este Cel care cheama si imputernicieste, iar biserica este cea care trebuie sa identifice slujitorii chemati, iar mai apoi, sa se roage inaintea lui Cristos pentru a-i imputernici in lucrare, a treia responsabilitate a Bisericii este de a se implica in aceasta lucrare. Deseori Biserica nu-si asuma aceasta responsabilitate, ci dimpotriva, intelegerea Bisericii este ca odata ce o persoana este trimisa, Cristos ii este alaturi. Desi acest lucru este adevarat, as dori sa retinem urmatorul adevar prezent in lucrarea Mantuitorului. In Ioan 17, Cristos in rugaciunea Sa inaintea Tatalui promisese bisericii ca El va fi alaturi de aceasta pana la revenirea Sa pe acest pamant. În Matei 28, aceeasi promisune este prezentata inaintea ucenicilor, care au fost trimis de Cristos in misiunea de evanghelizare si ucenicizare a celor care doresc Sa-l urmeze pe Cristos.

Astfel, chemarea bisericii este sa-si asume responsabilitatea de a fi alaturi de cei care sunt trimisi in lucrare sau misiune. Am observat mai sus ca Cristos ii trimite pe ucenici in lucrare, dar aceasta responsabilitate nu s-a stins odata cu trimiterea lor, ci dimpotriva, Cristos este alaturi de ei, deoarece aceasta misiune este sub autoritatea Mantuitorului. Responsabilitatea lui Cristos (asa cum am vazut) este de a chema, imputernicii si a trimite, rezultand ca responsabilitatea Bisericii este de a identifica, de a se ruga si a se implica in aceasta misiune. În acest fel Biserica lui Cristos este implicata intr-un parteneriat cu Cristos in campul Evangheliei, despre care Pavel ne vorbeste in Filipeni 1, si care ar fi cunoscut aceste principii folosite de Cristos.