Un premergător şi un predicator cu o predică necesară secolului XXI

Text Biblic: Matei 3:1-8

În 21octombrie 2002, Billy Graham a avut o cruciadă de evanghelizare în Dallas, Texas. O mulţime record de 82000 de oameni au venit să-l asculte. Partea muzicală a fost susţinută de Michael W. Smith, Jars of Clay, Kirk Franklin şi dc Talk. Apoi, când a venit momentul ca Billy Graham să vorbească, el a fost introdus de fostul preşedinte al SUA George Bush.  Ce compliment extraordinar pentru Billy Graham şi pentru credincioşia lui în predicarea Evangheliei.

Dacă Domnul Isus ar fi trebuit să predice pe stadionul de fotbal din Dallas, Texas, pe cine am aştepta ca să-I facă introducerea. Am putea fi siguri că oamenii nu l-ar pune în topul listei lor pe Ioan Botezătorul. Într-un anumit sens, am putea spune că misiunea vieţii lui Ioan Botezătorul  a fost să-L introducă pe Isus ca Mesia promis al lui Dumnezeu. Dar cine s-ar fi gândit că Dumnezeu va alege un om întocmai ca Ioan pentru această slujbă? El era ‘un om al pustiei’, care din copilărie a crescut în deşert: „Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.” (Luca 1:80).

Premergătorul

Ioan Botezătorul era cu şase luni mai vârstnic decât verişorul său, Isus (Luca 1:26-36).  Parohia sa neobişnuită fiind pustia Iudeii- o regiune aridă care se întindea de la Ierusalim până la Iordan. Lucrarea pregătitoare a lui Ioan Botezătorul fusese profeţită de Isaia, cu mai bine de 500 de ani în urmă (Isaia 40:3-5).
Era o normalitatea în vremea Domnului Isus ca să fie anumiţi premergători care să preceadă venirea unor persoane importante cu scopul de a le pregăti calea. De exemplu, când un împărat urma să viziteze un oraş din imperiul său, emisarii lui mergeau înaintea lui pentru a-i anunţa vizita. Ei se asigurau că oraşul era în condiţii bune încât să-l poată primi. Uneorii slujitorii lui chiar trebuiau să construiască anumite drumuri sau să îndepărteze orice denivelare pentru ca împăratul să poată ajunge confortabil la destinaţie. Ioan L-a precedat pe Isus în naşterea lui, în apariţia lui publică, dar şi în moartea lui. Heraldul proclama venirea regelui tuturor celor care-l ascultau.

Predicatorul

Între Maleahi şi Matei au trecut 400 de ani de întunecime fără lumină dumnezeiască. Patru sute de ani de tăcere fără o voce profetică. Şi deodată, dramatic, neaşteptat, apare un om ciudat pe nume Ioan care este ca o lumină pe cerul întunecat al spiritualităţii evreilor. Măreţia lui Ioan nu poate fi pusă la îndoială. Fiecare din cele patru Evanghelii începe cu anumite amănunte despre lucrarea lui Ioan Botezătorul. Domnul Isus Însuşi a vorbit despre Ioan: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul…” (Matei 11:11). Ioan era mai mare decât Noe, Avraam, Isaac, Iacov sau Iosif; mai mare decât Moise, Ilie, David, Daniel sau decât oricare alt mare om al Vechiului Testament. El a fost mai mare decât oricare dintre împăraţii, filosofii sau liderii militari ai istoriei.

Ioan era un nume obişnuit în timpurile Noului Testament şi este forma greacă a ebraicului Johanan (2Împăraţi 25:23) care înseamnă „Yahweh este graţios”. Botezătorul era un epitet dat lui Ioan datorită faptului că îi chema pe oameni la botezul pocăinţei (Marcu 1:4).  Ioan a fost numit de Dumnezeu Însuşi şi pus deoparte încă din pântecele mamei sale (Luca 1:15, 16).
Ioan a fost heraldul Domnului Isus. El a fost cel care a proclamat cu putere venirea Regelui. El şi-a ştiut bine poziţia şi menirea lui. El niciodată nu a râvnit sau acceptat onoare pentru el însuşi, ci dorea ca Mesia să crească, iar el să se micşoreze (Ioan 3:30). El nu a căutat avantaje pământeşti sau aplaudele oamenilor. Când au venit preoţii şi leviţii din Ierusalim ca să-l întrebe cu privire la identitatea sa, Ioan a răspuns: „Nu sunt eu Hristosul” (Ioan 1:19-20). Când ei au insistat însă să afle cine este, el le-a răspuns: „Eu, a zis el, sunt glasul celui ce strigă în pustie: `Neteziţi calea Domnului cum a zis proorocul Isaia.” (Ioan 1:23).

Întrebarea adresată lui Ioan dacă nu cumva este el Ilie arată câteva elemente importante din gândirea evreiască din acea vreme. La fiecare ceremonie de Paşte evreiesc (chiar şi astăzi) se obişnuia ca un pahar să fie rezervat la masă pentru Ilie. La tăierea împrejur a unui băiat iudeu era plasat un scaun pentru Ilie. Anticiparea era aceasta, dacă Ilie va apărea şi se va aşeza pe scaun sau va bea din pahar atunci Mesia va veni. Credinţa aceasta se baza pe Maleahi 4:5-6. Aşa după cum Ioan însuşi mărturisea, nu era el Ilie în sensul literal. Însă el era cu adevărat Ilie pe care prorocul Maleahi a prezis că va veni (Maleahi 4:5-6). Ilie cel pe care îl aşteptau evreii nu era acelaşi cu cel din planul lui Dumnezeu: „…Isus le-a zis: …vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut…” (Matei 17:11-13).
 
Predica

Mesajul lui nu era poleit cu vorbe măgulitoare, ci tranşant şi la subiect. Nu se grăbea să-i primească pe toţi cei care veneau la el, ci îi filtra în lumina Duhului Sfânt. Acesta a fost omul pe care Dumnezeu l-a ales să facă introducerea la marea lucrarea a Mântuitorului. Indiferent ce ar gândi unii despre Ioan, nimeni nu poate nega succesul lui. Mesajul lui a avut un mare impact asupra multora, după cum îngerul îi spusese cu 30 de ani în urmă lui Zaharia (Luca 1:15-16). Chiar şi un om ca Irod a ezitat să-l rănească pe Ioan. Pe de-o parte Irod avea frică de mulţimi, deoarece aceştia îl repectau pe Ioan (Matei 14:5), dar pe de altă parte, Irod însuşi se temea de Ioan (Marcu 6:20). Deşi Ioan din câte se pare nu a călătorit, aflăm din Cuvânt că el avea ucenici chiar şi în Efes (Faptele Apostolilor 18:24-26, Faptele Apostolilor 19:1-7) .

Mesajul lui Ioan: „Pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2) era un anunţ că Împăratul era aproape de apariţia Lui. Înţelesul pocăinţei în cadrul iudaismului era acela de schimbare a atitudinii omului faţă de Dumnezeu lucru care rezulta într-o reformă morală şi religioasă a conduitei indivizilor. Marele învăţat evreu din evul mediu Maimonides definea pocăinţa: „Ce este pocăinţa? Pocăinţă înseamnă că păcătosul îşi abandonează păcatul, îl scoate afară din gândurile lui şi îşi stabileşte pe deplin în mintea lui că nu îl va mai repeta.”
Ştirea că Hristosul va apare în curând era deasemenea şi o provocare pentru liderii religioşi (Matei 3:7-10). Scopul lui Hristos era să „mântuiască poporul de păcatele sale” (Matei 1:21). Pentru aceasta era însă necesar ca oamenii să-şi recunoască păcatele. Dacă oamenii persistau în păcatele lor  atunci venirea lui Mesia va fi spre osânda lor şi nu spre mântuirea lor.

Predicarea lui Ioan era o chemare la pocăinţă. Dar ce este pocăinţa? Cuvântul pocăinţă vine de la grecescul metanoia şi înseamnă „schimbare în gândire şi transpunere în practică a acestei gândiri”. Ioan nu se mulţumea cu regretul sau cu remuşcarea; el cerea roade corespunzătoare pocăinţei (Matei 3:8). Trebuiau să existe dovezi ale unei gândiri schimbate.
Ioan i-a chemat pe oameni la „roade vrednice de pocăinţa lor”. Mesajul lui nu a fost doar unul negativ, ci a fost şi o provocare pozitivă adresată oamenilor cu scopul ca aceştia să se apropie de standardele morale ale lui Dumnezeu. El nu doar i-a acuzat pe oameni de ceea ce făceau, ci el le-a şi arătat cum ei pot fi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ei. El nu doar i-a condamnat pe oameni pentru ceea ce erau, ci i-a şi provocat să fie ceea ce Dumnezeu a planificat pentru ei. El nu s-a mulţumit să arate întunericul cu degetul, ci a aprins şi o lumină. Se poate vedea şi astăzi că Biserica de multe ori a fost ocupată să le spună oamenilor ce să nu facă, şi prea puţin s-a ocupat să le spună acestora ce să facă.

Ioan a propovăduit nu numai pocăinţa, ci şi botezul pocăinţei (Marcu 1:4). Botezul era un rit comun evreilor din primul şi al doilea secol dar numai în conexiune cu prozeliţii dintre neamuri. Dacă cineva din mediul păgân dorea să devină un fiu al lui Israel, el trebuia să îndeplinească atunci trei criterii: 1)circumcizia (dacă era bărbat), 2)botezul prin cufundare în prezenţa a trei martori şi 3)jertfa adusă la Templu. Însă Ioan a propovăduit un botez nu doar pentru păgâni, ci şi pentru cei care se lăudau că făceau parte din spiţa genealogică a lui Avraam (Matei 3:9).

Matei era un evreu şi a scris pentru o audienţă evreiască. El a subliniat reacţia lui Ioan faţă de liderii religioşi contemporani lui. Prin Duhul Sfânt el a realiat că unii nu s-au pocăit cu adevărat ci ei erau doar nişte ipocriţi, erau ca o cutie de conservă frumoasă în exterior dar cu putreziciune în interior. Fariseii erau tradiţionaliştii acelor vremuri, în timp ce saducheii erau mai liberali. Bogaţii saduchei erau la cârma „afacerilor din templul” pe care l-a curăţat Isus.

Ioan i-a numit „pui de năpârci”. Năpârcile acestea erau mici însă foarte otrăvitoare. Ele erau şi mai periculoase din cauza faptului că atunci când nu se deplasau dădeau impresia că sunt nişte ramuri sau nişte lemne subţiri pentru foc. Aceasta este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel pe insula Malta când a strâns lemne pentru foc (Faptele Apostolilor 28:1-6). La fel cum năpârcile erau periculoase din cauza impresiei false pe care o dădeau tot aşa şi liderii religioşi erau periculoşi prin masca pe care o purtau.

„Pui de năpârci de ce fugiţi de mânia viitoare?” În vremea aceea din cauza căldurii foarte mari, păioasele care creşteau lângă râul Iordan se aprindeau şi lua foc. Năpârcile care trăiau în acea zonă a păioaselor pentru a scăpa de mânia focului fugeau repede în râul Ioardan. Însă se pune o întrebare. Când se reîntorceau din apă, ce ieşeau: peşte sau năpârcă? Bineînţeles că năpârcă. Natura nu i se schimba deloc. În acelaş mod fariseii şi saducheii credeau că pot fugi de mânia focului viitor  îmbăindu-se în râul Iordan. Ioan însă ştia că atunci când oamenii aceştia vor ieşi din apă vor avea tot natură de viperă şi nu de altceva.

Concluzii

Ioan n-ar rezista nici şase săptămâni pe străzile unui oraş modern de astăzi. Ar fi aruncat la închisoare sau într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţinea gura. Evangheliştii de astăzi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri. Un aşa creştinism uşor fără pocăinţă şi reverenţă, aduce dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Ioan Botezătorul n-a făcut minuni- adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a provocat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi.

Ioan Botezătorul a fost un om cu un mesaj sub ungerea puterii Duhului. Mulţimile au auzit strigătul lui: „Pocăiţi-vă!”. Astăzi suntem într-o molimă în care predicatorii au mai multă grijă să aibe capetele pline, decât să aibe inimile cu foc.
Ioan este predicatorul care ne cheamă pe fiecare dintre noi la o pocăinţă mai adâncă şi mai reală. Adevărata pocăinţă nu valorează absolut nimic, dacă se rezumă doar la câteva lacrimi, un oftat de regret şi puţină spaimă. Noi trebuie să ne lăsăm de păcatele noastre păşind pe calea nouă şi curată a sfinţeniei.

Stroia Marius Daniel, Biserica Baptistă nr. 1 Zalău

 

O cantare pentru radioul inimii razvratite

În Evanghelia sa, Luca ne oferă cel mai clar planul de misiune a lui Dumnezeu (aspect remarcat de Kostenberger si O`Brien). Iniţiativa lui Luca de-ai scrie lui Teofil (care este grec) această Evanghelie, arată faptul că acesta doreşte că audienţa sa terebuie să realizeze că Cristos nu este interestat doar de evrei, dar şi de neamuri (Luca 7:1-10; 8:26-39; 17:12-19). Cu mulţi de ani în urmă (aproximativ 750 – când ea se împlineşte în Isus), Isaia (6:1-11) profeţea lucrarea pe care Domnul Isus Cristos avea să o conducă sub călăuzirea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu. De această profeţie se ocupă Luca. Scopul pentru care alege acest pasaj este de a arata audienţei sale că o secţiune din prosmisiunile stabilite de Dumnezeu, care au fost adresate prin Isaia (şi alţi autori) înaintea poporului lui Israel, şi care aveau să se împlinească odată cu venirea lui Cristos, s-au împlinit. (Luca 4:18-19). Pentru a înţelege această profeţie este necesar şi prioritar să ne uităm la cântarea lui Simeon, care prezintă natura şi scopul misiunii lui Dumnezeu în Noul Testament.    

`Acum, slobozeşte în pace pe robul Tau, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au vazut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.` Luca 2:29-32

Mai sus am menţionat acea perioadă inter-testamentală, când, poporul Israel era prizioner (pe plan spiritual) al păcatului şi al naturii omeneşti (Imperiului Roman). În acelaşi timp, grupările religioase care trebueau să-i înfăţişeze pe oameni înaintea lui Dumnezeu, i-au îndepartat pe aceştia din centrul planului de mântuire a lui Dumnezeu. În acest context lipsit de principiile legămantului ceresc, Simeon este în aşteptarea promisiunii, despre care Luca scrie în capitolul unu al Evangheliei sale. Trebuie să fim conştienţi că această perioadă a aşteptării nu a fost scurtă, ci dimpotrivă, Simeon, şi cei care aşteptau această promisiune, s-au rugat pentru împlinirea acesteia. Sub această rebeliune a poporului lui Dumnezeu, cântarea lui Simeon ne prezintă imaginea perfectă a lucrarii lui Cristos, şi parteneriatul Trinităţii în lucrarea misiunii de mântuire şi edificare a copiilor lui Dumnezeu.

Primul factor pe care-l observăm în versetele de mai sus, este că mântuirea a sosit în persoana Domnului Isus (Luca 1). Sigur, atunci când Simeon se referă la mântuire, el nu se referă la acea mântuire instantanee, ci acesta se gândeşte la mântuirea escatologică, care se va sfârşi cu a doua revenire a lui Cristos (vezi Filipeni 1).

Un al doilea factor pe care Simeon il prezintă în cântarea sa - este de a recunoaşte că această lucrare nu este a omului, ci a lui Dumnezeu. `Mântuirea Ta (Dumnezeu Tatal), pe care ai pregătit-o`, iar aceste cuvinte se referă la planul de mântuire a lui Dumnezeu. Astfel, acest plan cosmic (care începe într-o grădină) este pregătit de Dumnezeu, şi se va termina cu El (Isus Cristos).

Al treilea factor prezent în această cântare este ca mântuirea (Cristos) este prezentată `înaintea tuturor popoarelor`. Astfel, Simeon ne arată că această promisiune vechi testamentală, nu este doar pentru Israel, ci pentru toate popoarele. Această mântuire [în Cristos] este universală (Vezi Apocalipsa 4-6).

Ultimul factor prezentat în această cântare este scopul acestei lucrări de mântuire prin Cristos. Scopul este ca `lumina (Cristos – Cuvântul) să lumineze neamurile`, iar prin această proclamare a adevărului, `slava` poporului lui Dumnezeu. Această slavă nu este gloria lui Israel, ci a lui Cristos.

Deseori rămânem surprinşi de modul prin care Dumnezeu îşi revelează planul Său mareţ doar în câteva cuvinte, iar pasajul de mai sus este un exemplu extraordinar. Această cântare este o cântare care ar trebui să ofere fiecarei persoane răzvrătite, o adevarată speranţa şi libertate de a veni înaintea Tatălui prin Cristos. Cu toate acestea, este necesar la momentul acesta să adresam următoarea întrebare: care sunt mijloacele prin care această misiune de mântuire va fi adusa la îndeplinire prin Cristos? 

 

Pentru cine facem aceasta evanghelizare?

Initiativa lucrarii de rascumparare si reconciliere ii apartine lui Dumnezeu, deoarece, Dumnezeu prin Cristos Isus ne-a adus la El insusi, oferindu-ne un scop in viata, o misiune pe care trebuie sa o practicam, iar mai presus de toate, un Imparat caruia sa Ii slujim. Astfel evanghelizarea devine un parteneriat in care Dumnezeu este Cel care a initiat planul, Cristos a fost Cel prin care rascumpararea a avut loc, iar prin El, fiecare credincios si urmas al lui Cristos a fost si este imputernicit cu o lucrare fata de cei care sunt prizonieri in mormantul vietii intunecoase.

 

De ce avem nevoie?

In evanghelizare avem nevoie de fiecare membru care are capabilitatea si darul de a comunica mesajul Evangheliei celor care traiesc fara a avea o speranta si un scop in viata. Scopul proclamarii Evangheliei, nu este doar de a-i mantui pe oameni, ci prioritatea suprema este ca creatia iubita de Dumnezeu sa se subordoneze autoritatii Sale, iar mai apoi, sa-L glorifice pe Cristos prin implicarea si schimbarea Societatii din care face parte.  Pentru a avea un efect asupra societatii, este necesar sa ne asiguram ca liderii bisericii lui Cristos sunt pregatiti si capabili ca sa-si pregateasca membrii pentru lucrare. Asta inseamna ca lucrarea pastorilor consta nu doar in slujba de a predica, ci si asumarea responsabilitatii prin care sa implice membrii bisericii in lucrarea la care au fost chemati.

Argumentul pentru o astfel de decizie trebuie sa fie bazat pe realitatea faptului ca fratii si surorile, care sunt membri trupului lui Cristos, au daruri si capabilitati care sunt folositoare atat pentru Biserica lui Cristos, cat si pentru societatea in care traim. Daca pastorii, care sunt subordonati lui Cristos, sunt gata sa practice aceasta metoda de slujire, lucrarea acestora va fi mult mai eficienta.

 

Cum ii evanghelizam pe cei coplesiti de pacat?

Doctorul Luca ne-a prezentat in pasajul selectat (Luca 8:26-39) modul in care Cristos a evanghelizat acest om. Dupa cum am observat mai sus, initiativa planului de vindecare a celui indracit incepe cu Cristos, prin dorinta de a-l scoate pe acest om dintr-o situatie disperata si prin plasarea acestuia intr-un context al acceptarii si demnitatii umane. Aceasta metoda ne prezinta importanta reintegrarii unei persoane in trupul lui Cristos si in Comunitatea Acestuia. 

Deseori metodele folosite ne ingreuneaza lucrarea la care am fost chemati. Intr-o Biserica din Marea Britanie am ramas uimit la modul in care o Biserica evangheliza comunitatea in care se afla. Intentia pastorului prin a creea un baner publicitar pe care scria `Isus este viu – intrati in biserica pentru mai multe detalii`, era o modalitate lipsita de eficienta si incorecta. Astfel de exemple sunt absurde, deoarece prin astfel de actiuni cerem oamenilor ca acestia sa vina in Biserica fara ca noi sa mergem si sa-i ajutam sa-l urmeze pe Cristos. Daca ne-am imagina ca Isus ar fi stat de cealalta parte a Gherghesenilor, adica in Galilea, si ar fi inaltat un baner pe care ar fi stat scris urmatoarele cuvinte „daca doriti sa fiti eliberati de duhurile rele, marti ma veti gasi pe tarmul Galileii”. Automat vom observa ca acest baner nu ar fi putut sa fie observat de individul posedat de aceasta legiune, din zona Gherghesenilor. De aceea este important sa intelegem necesitatea realizarii ca Isus a intampinat atat acest indracit cat si comunitatea acestuia. Noi trebuie sa facem acelasi lucru.

Scopul Bisericii este de a-si asuma responsabilitatea de a pregatii membrii bisericii pentru a interactiona cu societatea in care locuiesc. Esentialitatea implicarii in societate rezulta in faptul ca principiile crestine sa afecteze fiecare sector al societatii din care facem parte. De exemplu, intr-un Centru de Plasament, care are nevoie de o perspectiva crestina pentru ingrijirea copiiilor, ca si crestini este responsabilitatea noastra sa ne asiguram ca ne implicam in astfel de Centre de Plasament, cu scopul de a oferi copiilor un viitor prin care pot fi binecuvantati cu o ingrijire si dragoste biblica [16]. Pentru a avea un impact in aceasta sfera, Pastorii bisericii si centrele de educatie crestina, trebuiesc sa incurajeze cat mai multi frati si surori pentru a se specializa in asistenta sociala crestina, pshiologie crestina, administratie si consultanta crestina. Pentru a avea un efect in aceasta lucrare, trebuie sa ne asiguram ca avem un parteneriat cu Organizatiile Statului Roman, nu pentru a ne folosi de acestea, ci pentru a avea un impact asupra lor.