India, o ţară cu peste un miliard de locuitori, este a doua din lume ca număr de locuitori, după China. Populaţia este împărţită în caste, iar apartenenţa la una din aceste caste este strictă şi foarte rigidă. Casta inferioară reprezintă mai mult de jumătate din populaţie, restul fiind formată din cea medie şi superioară. India este o ţară a contrastelor: pentru un nou-venit priveliştea este fascinantă, dar în acelaşi timp înfiorătoare: sărăcia lucie ce şi-a brăzdat amprenta în suflete, în priviri şi în trupuri, cu oamenii mereu înfometaţi, cu ochii tulburi, trupuri murdare şi bolnave, cu priviri pierdute, iar sufletele goale şi pustii, fără speranţă, fără credinţă şi fără orizonturi.

Articol din Pasi.ro - Citeste-l ca merita sa traiesti!

India – căldură, drumuri pline de praf, străzi înguste asaltate de biciclete, ricşe şi otoricşe, leproşi la margini de drumuri, copii înfometaţi ce în ciuda sărăciei îşi dăruiesc mâncarea zeilor ce străjuiesc la colţuri de străzi, cerşetori, copii ce îşi fac somnul de amiază pe poteci, mulţi zei şi multe vaci ,,sfinte”. O lume mistică în care oamenii şi-au făurit peste 33.000.000 de zei. Temple imense pardosite cu marmură şi decorate cu pietre scumpe şi aur ce contrastează puternic cu sărăcia bordeielor construite din crengi, pământ şi acoperite cu paie, mausolee din marmură albă ce se ridică îndrăzneţe din praful roşu ce acoperă India … acestea sunt imperii sacre ale religiilor ce domină această lume. Iată câteva frânturi din lumea în care o mână de oameni chemaţi Îl vestesc pe Dumnezeul dumnezeilor.

Reporter: Dragă Lidia vrem să împărtăşim şi cu cititorii noştri câteva gânduri despre ceea ce înseamnă frumuseţea slujirii, dorind ca aceasta să fie o provocare pentru fiecare. Mai înainte însă, dorim să ne spui câteva cuvinte despre familia şi biserica în care ai crescut.

Lidia Muraru: Am crescut într-o familie care L-a cunoscut pe Dumnezeu. Mama a devenit credincioasă înaintea tatălui. Şi de atunci am început să frecventăm împreună Biserica Penticostală din Piatra- Neamţ. La vârsta de 15 ani L-am cunoscut în mod personal pe Dumnezeu, iar la 18 ani am făcut botezul în apă.

R: Când ai simţit chemarea pentru misiune?

L.M.: În perioada când lucram a început să mă pasioneze educaţia copiilor romi. Simţeam o chemare specială pentru evanghelizarea şi lucrarea cu cei mici, dar în special pentru copiii defavorizaţi. Apartamentul personal devenise o mică biserică în care se adunau uneori chiar şi 60 de copii: elevi, vecini şi romi. Chemarea specială pentru misiune am înţeles-o citind cartea “Crucea şi pumnalul” de D. Wilkerson. Cu cât citeam cartea mai mult, eram tot mai sigură că Domnul mă cheamă la misiune. La ultima pagină am capitulat şi am spus: “Doamne, nu mă văd în stare să fac asta! Dar dacă Tu vrei să mă foloseşti, sunt la dispoziţia Ta.” Cred că Domnul m-a luat în serios şi aşa mi-a deschis uşa pentru a mă echipa şi a mă pregăti pentru misiune.

R.: De ce India ?

L.M.: India a fost o alegere prin circumstanţe. Am vrut să merg în Albania, dar din cauza conflictelor politice de acolo, nu s-a putut merge în acea perioadă. Între timp, printr-un profesor de la Colegiul Biblic Est European am aflat că în India e nevoie de misionari.

R.: Care sunt cerinţele pentru a fi un bun misionar ?

L.M.: În primul rând trebuie să aibă chemarea lui Dumnezeu. Îmi amintesc bine de ceea ce a zis un pastor când a auzit că vreau să plec în India. S-a uitat lung la mine şi mi-a zis: “Dacă vrei să fii misionar trebuie să îndeplineşti trei condiţii: să fii nebun, să ai bani şi să ai biserică să te susţină”. Eu deja îmi făceam calculele: bisericile încă nu susţineau misionari, bani nu aveam pentru că abia terminasem CBEE-ul, aşa că am zis: “Frate drag, cred că doar prima condiţie o îndeplinesc.” Şi mă gândeam la “nebunia“ lui Pavel: “Să fii nebun pentru Hristos!”

R.: Acum, fiind implicată direct în lucrarea de slujire din India, cum este viaţa de misionar acolo?

L.M.: “Moartea noastră cea de toate zilele, misiune se cheamă” am scris pe coperta “Jurnalului din India” şi cred că acestea sunt cele mai potrivite cuvinte care definesc slujirea. A fi misionar este o chemare care te costă absolut totul: timpul, confortul, siguranţa, independenţa, banii, sănătatea de multe ori, familia, priorităţile ,,normale pentru o viaţă comună”, te costă viaţa investită în oamenii pe care Dumnezeu ţi i-a dat să le slujeşti, de dragul Lui.
Noi, cei care slujim în India, în echipele de misiune, încercăm să fim cât mai asemănători cu indienii: să mâncăm vegetarian, să ne îmbrăcăm în hainele lor, iar atunci când suntem împreună cu localnici la masă, să ne servim cu mâna dreaptă direct din farfurie, să vorbim limba lor, să le respectăm cultura cu toate regulile ei nescrise. Dorim să trăim ca şi ei, sau cel puţin, aproape ca şi ei; spun aceasta gândindu-mă la unele comportamente obiceiuri (deocamdată) de adoptat, ca de exemplu, să bem apa din ,,râul sfânt Gange” (în care poţi vedea plutind cadavre umane şi animale), să nu folosim hârtie igienică (acolo costă aproape un dolar bucata iar indienii din casta inferioară câştigă şi sub zece dolari lunar), să uscăm hainele pe marginea străzii, pe jos, sau să dormim cu vaca sau caprele pe pământ, ,,performanţele” acestea nu le-am reuşit. Dar putem dormi în case cu şopârle pe pereţi, cu şoareci, gândaci, furnici de sezon, ţânţari, toate acestea considerându-le ,,prietenii noştri” precum spunea un co-echipier misionar. Acolo am învăţat că se poate trăi şi simplu, cu puţine lucruri şi mai ales învăţăm ce înseamnă să fii mulţumitor Domnului că eşti român.

R.: Ce aşteptări, ce speranţe ai? Ce schimbări doreşti să vezi în acest popor?

L.M.: În primul rând, vreau să rămânem credincioşi Domnului, chemării Lui de a duce Evanghelia până acolo unde El deschide uşile pentru noi, indiferent de greutăţi. Misiunea este un război de echipă în care fiecare trebuie să îşi facă slujba lui, la locul potrivit, fără a se uita înapoi. Vreau oameni, oameni care să lucreze cu noi, să semene Cuvântul lui Dumnezeu şi oameni câştigaţi pentru Împărăţia Tatălui.

Lucrând în casta inferioară şi deschizând şcolile non-formale în mahala pentru copiii cei mai săraci, dorim ca fiecare şcoală să devină o biserică. Vrem ca atât copiii, cât şi părinţii, vecinii şi pacienţii pe care-i tratăm, să-L vadă pe Isus în noi. Cei mai mulţi localnici nu au auzit niciodată despre Dumnezeul dumnezeilor. Şi vrem ca prin noi să cunoască dragostea lui Dumnezeu, să se lase de toţi zeii şi să se închine adevăratului Domn şi Mântuitor, care pentru ei este necunoscut.

R.: Ce mesaj ai pentru toţi aceia a căror inimă vibrează şi simt chemarea la misiune? Cu ce arme ar trebui să se înarmeze?

L.M.: Îmi place să spun că „orice persoană în inima căreia locuieşte Isus, este un misionar şi orice persoană în inima căreia nu locuieşte Isus, este un teren de misiune”. Deci, ori eşti misionar, ori eşti teren de misiune. În primul caz, caută-ţi locul în slujire. Scopul lui Dumnezeu pentru viaţa ta este mesajul pentru tine. Împlineşte-l. E posibil ca Domnul să te călăuzească să pleci „până la marginile pământului”, dar până atunci lucrează. Roagă-te; e primul lucru pe care poţi sa-l faci. Apoi, dăruieşte. Dăruieşte timpul tău, abilităţile tale, resursele tale, banii tăi. Iar atunci când eşti convins că Domnul te-a chemat să pleci într-o altă ţară, altă cultură, la un alt popor, du-te. Pe baza promisiunii lui Isus Cristos care spune: “…Eu SUNT cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Matei 28: 20), eşti biruitor!

Născută la 31 martie 1972 în judeţul Neamţ, localitatea Pângăraţi, Lidia Muraru face şcoala primară în localitatea natală, gimnaziul la Stejaru, iar în 1990 termină liceul din Roman. În 1998 a graduat cursurile la zi ale Colegiului Biblic Est European, Oradea. În 2007 a absolvit Universitatea L. Blaga din Sibiu specializare jurnalistică. Studiază masterul în Teologie Consiliere la T.C.M. International, Austria. Între 1998 şi 2002 este angajată la S.P.M.C.R. Oradea. În 2002 se transferă la Biserica Penticostală Piatra-Neamţ în slujba de evanghelist – misionar. Îşi începe lucrarea de misiune în 1995 la Constanţa, în localitaţile Ali Baba şi Cobadin, zone locuite de turci şi tătari. Între anii 1996 – 1998 face practică misionară în Republica Moldova. În decembrie 1998 pleacă pentru prima dată în India. De atunci, aproximativ şase luni pe an slujeşte ca misionar acolo. În octombrie 2006 înfiinţează Fundaţia PROMISSION, unde ocupă funcţia de preşedintă şi care are ca scop comunicarea valorilor creştine în ţară şi străinătate.